Nustiu nici cum a aparut, nici cind a disparut frica asta. Cind mergeam undeva cu mama (si citi ani sa fi avut, cred ca in jur de 5-6-7) mereu imi era frica sa nu ma pierd ori (!!!) sa ma Uite mama undeva. Daca mergeam prin piata, ma tineam prinsa de mina ei de frica sa nu ma pierd. Daca ne duceam la bunelul, si mama ma lasa singura in autobus, ea iesind sa ma faca ceva cumparaturi, eu plingeam si tare ma temeam ca o sa se duca autobusul cu mine si mama o sa ramina. Si cit nu mi-ar fi spus mama ca vine repede si nu se duce autobusul fara ea, oricum toata procedura ma facea sa intru intr-o panica urita (de parca panica ar putea fi si altfel).
Mai tirziu (c-am 10 ani later) am inteles ca nu eram numai eu cu asa frica. Se pare ca e comun sentimentul printre copii, habar n-am de ce.
Oare acum copii tot au asa frica ori era ceva comun pentru “era” mea?








